mihai gheorghiu, cogito

Libertatea ca ieşire din subterană




Raţiune, nihilism şi servitute voluntară

Comunismul a însemnat pentru fiecare din noi existenţa în subterană, existenţa în servitute şi în falsitate ca raportare la noi înşine. Libertatea captivă a subteranei a putut lăsa impresia unei existenţe, a fost însă numai o pseudo-existenţă, surogatul unei existenţe, existenţa sclavului supus. Bineînţeles că am putut trăi, am putut fi actorii unor libertăţi minimale, a unei existenţe cotidiene aflate în puterea mecanismului obişnuinţei şi supravieţuirii. Paradoxul substanţial şi totodată condiţia de existenţă a oricărei societăţi alienate prin teroare este producerea simulacrului a ceea ce anihilează. Originalul, existenţa ca atare, sucombă în simulacru. Viaţa subzistă biologic şi convenţional în simulacrul libertăţii care este esenţa unei existenţe personale. Simulacrul este impersonalul, este chipul fără chip al unei existenţe posedate de servitute şi falsitate, deposedate de libertate, adică de proiect. Pentru că cel ce subzistă în servitute este un acelaşi mereu, un cerc vicios al propriei sale existenţe umane, o imposibilitate continuă de a deveni. Servitutea voluntară şi personală e un act al neputinţei sau al rătăcirii, servitutea generală impusă prin teroare este un act politic, o instaurare perversă a puterii. Această putere aplatizează fiinţa umană, propria mea fiinţă, până la gramajul unei urme; omul devine aici propria sa urmă, urma debilă a unei forţe prezenţe, fie ea o prezenţă a slăbiciunii, a rătăcirii sau a rectitudinii, dar oricum o prezenţă umană. În această instaurare a unei puteri perverse pentru că nu mai este umană, adică nu mai este responsabilă de şi pentru umanitate, omul dispare, este suprimat şi pus ca absenţă, el nu mai răspunde, sinele său e dizolvat. Numele său devine numele unei absenţe. Ceea ce îl goleşte de sine însuşi nu este aici banul, capitalul sau cnutul unei violenţe primare şi conjecturale, ci “totul”, adică imensitatea concretă şi abstractă a unei instituiri totale a unui mecanism de reproducere a tot ceea ce există, o producere continuă şi completă a falsului, a erorii. O maşină a minciunii, o maşină de produs simulacre, care va produce inclusiv simulacrul, dublul perfectat ca obiect. De aici, din această condiţie totul e posibil împotriva existenţei sale ca persoană, împotriva libertăţii sale. Aici, plasat în lumea obiectelor de instanţa puterii prin teroare, nu-i rămâne decât să fie pur şi simplu, fără a mai exista, este cu puterea de a fi un lucru şi atât. Această luare în posesie a fiinţei sale, a oricărei fiinţe, este modul acţiunii mai mult decât politice a puterii. Comunismul lasă de-o parte politica prin recurgere la teroarea esenţială. Ceea ce simţi în faţa acestui mecanism dezlănţuit şi implacabil este nu frica, pe care o laşi în urmă, ci sentimentul de groază în faţa unei demonii atotcuprinzătoare, în faţa unei perfecţiuni a strivirii. O dezlănţuire care anulează inclusiv timpul, pentru că timpul este uman, aparţine omului şi este speranţă şi posibilitate care totuşi subzistă. Or, această dezlănţuire suprimă în primă instanţă, prin masivitatea prezenţei ei, tocmai speranţa, lăsând în loc o uimire îngrozită, pietrificată, în faţa prezenţei şi eficienţei răului care se mecanizează, devine mecanism şi fundament al existenţei sociale. Ceea ce a fost înspăimântător în comunism a fost eficienţa şi capacitatea de a-şi apropria viaţa. O maşină care devine vie. Prin comunism am făcut cu toţii experienţa unei morţi colective. Teroarea istoriei ca destin alienant s-a relevat în comunism cu pregnanţă, cu evidenţa ultimă a extremei puteri devoratoare a omului dezrădacinat, livrat abisului unei raţiuni autodevoratoare. Dacă hybrisul raţiunii este transformarea lumii în obiect, instrumentalizarea lumii pentru subiectul om care nu mai descifrează nimic, ci doar utilizează şi supune într-un proiect din ce în ce mai refuzat interogaţiei, atunci comunismul este raţiune deplină, exacerbare a tuturor presupoziţiilor metafizicii europene angrenată în proiectul unei eliberări umane care îşi uită subiectul pentru a-l suprima. Atunci, 1789 este expresia deplină a raţionalităţii, iar revoluţia bolşevică umanismul instaurat. Robespierre şi dublul său sinistru, Lenin, sunt astfel aversul şi reversul omului care instaurează epoca libertăţii absolute, deci paradisiace, punând capăt istoriei ca rătăcire sau progres, pentru că timpul şi istoria există numai ca rătăcire şi război, iar omul împlinit în libertate este în afara istoriei, este eliberat de istorie. Numai astfel omul se regăseşte, se împlineşte pe sine abolind istoria şi propria sa conştiinţă nefericită. Dacă raţiunea este cea care descoperă sau produce adevărul, atunci raţiunea trebuie să re-producă omul, adică eliberarea sa de nefericire şi de luptă, eliberarea de păcatul adamic şi de stăpânul absolut care l-a împins în istorie ca substanţă a păcatului. Raţiunea care re-produce omul trebuie să-i producă scopurile şi societatea trebuie să devină paradisul terestru al istoriei împlinite. Omul devine uman de abia acum ca produs exigent şi ultim al raţiunii. Dar omul devine uman ca stăpân al lumii, ca instanţă ultimă abolind misterul, neputinţa, nefericirea şi finitudinea. Numai astfel omul este pe deplin raţional, pe deplin liber, fără trecut şi fără viitor, într-un prezent pur al exerciţiului împlinit şi purificator al raţiunii care a devenit raţiunea lumii, lege a universului, concept transformat în substanţă. Acum transcendenţa îşi arată pe deplin inutilitatea, dincolo nu este nimic, nu e decât vidul raţiunii, progresie a răului ca ignoranţă. Astfel raţiunea sfârşeşte cu « nihilismul » creştin care face din lumea aceasta nimic şi din lumea cealaltă tot. Omul iese din neantul pus de această transcendenţă goală spre imanenţa paradisiacă a prezenţei sale împlinite în şi prin raţiune. Lumea încetează să mai fie spaţiu al prezenţei transcendente şi devine literă forte a raţiunii, discurs împlinit, realizat. Lunea nu mai este prezenţă şi cutremurare, ci text al raţiunii care o produce neîncetat. Dacă imperiul raţiunii este imperiul adevărului, atunci omul trebuie să lupte pentru el, adevărul trebuie lăsat să fie, trebuie dezlănţuit în revoluţie. Revoluţia este ultimul prag al istoriei ultima ordalie a raţiunii, purgatoriu terestru. În revoluţie trebuie să moară atât stăpânul, cât şi sclavul, atât burghezul, cât şi proletarul, şi va trebui să se nască cetăţeanul, omul uman, omul ieşirii din deşertul rătăcirii şi al luptei. Acesta este stăpânul lumii, conştiinţa universală nescindată, care a sfârşit istoria, transcendenţa şi misterul. Dar, stupoare, în locul omului uman apare fantoşa lui, iar lumea fantoşei va deveni maşina lumii, un sistem care funcţionează. Şi ce funcţionează cel mai bine aici? Raţiunea însăşi şi omul produs de ea.
Revoluţia, la 1789 şi 1917, este livrată discursului şi prin aceasta istoriei ca împlinire şi desăvârşire a raţiunii, ca proiectare a omului. Revoluţia este în sfârşit proiectul realizat al raţiunii, raţiune care se oferă ca împlinire şi fiind împlinire este sfârşit, abolire a timpului şi a istoriei văzute ca posibilitate intrinsecă a rătăcirii. Raţiunea care proiectează şi calculează omul, care îl lasă să fie numai ca proiect desfăşurat al ei şi numai atât, preia istoria abolind-o. Omul care pune în joc raţiunea sfârşeşte numai prin a fi pus în joc prin raţiune. Raţiunea însăşi e jocul. Omul devine dublul său raţional şi maşinal întrucât decide că libertatea a fost găsită, regăsită sau creată. Dublul său raţional şi logic nu este decât dublul său fantastic,aşa cum însăşi raţiunea gândise omul creştin ca nefiind altceva decât dublul fantastic al omului care astfel nu era liber pentru a-şi desfăşura forţa raţiunii. Forţă a raţiunii care se dovedeşte forţă fantasmei de a re-trimite omul în paradis, ca loc privilegiat al raţiunii care caută ce găseşte. Dar ce caută şi ce găseşte raţiunea? De fapt mereu pe sine însăşi. Eterna reîntoarcere a aceluiaşi. Proiectul esenţial al raţiunii este umanizarea lumii conform măsurii subiectului uman care îşi aboleşte obiectul. Umanizarea lumii este totodată suprimarea ei, suprimare ca alteritate, ca mister, ca creaţie ex nihilo. Lumea devine astfel lucru şi instrument. În acest sens revoluţia politică şi revoluţia tehnică a omului raţiunii dominante sunt unul şi acelaşi lucru. Libertatea este înţeleasă aici ca eliberare de tirania lui Dumnezeu, a stăpânului şi a naturii. Subiectul raţional care se va elibera de aceste servituţi istorice şi ontologice va primi în schimb jugul servituţii proiectului raţiunii suficiente ca instanţă supremă non-personală. Dar omul se cucereşte pe sine tot ca obiect în epoca raţiunii şi nu ca subiect autonom al libertăţii. Mitul raţiunii sfârşeşte în revoluţie, adică se autodistruge ca mit al eliberării, pentru că revoluţia se dovedeşte abolirea oricărei construcţii, iar teroarea – o maşină logică riguroasă, dar autodistructivă. Astfel, raţiunea face din nou loc istoriei, deci rătăcirii.
Comunismul este raţional când se defineşte ca revoluţie şi revoluţionar când se defineşte ca raţiune. Astfel, în această dialectică totalizatoare, care trebuie să fie chiar producerea lumii şi a omului, orice sens se epuizează, pentru că libertatea, ca raţiune împlinită, survine ca sens esenţial şi pune capăt discursurilor şi sensurilor particulare care rămân definite ca singulare, interesate şi factice. Orice altă mişcare a gândirii, orice altă situare a fiinţei umane este şi trebuie să fie eroare, rătăcire vinovată sau, în cel mai bun caz, ignoranţă. Pornind de aici, raţiunea devine gardianul gândirii, al spiritului, al oricărei întemeieri al unui alt raport al omului cu sine însuşi, raport care ar întemeia un alt proiect, o altă libertate umană, deci un alt adevăr. Raţiunea nu poate fi slabă, friabilă, nu poate fi o determinaţie printre altele, ea se poate concepe numai ca non – împlinire temporală şi temporară, dar ea rămâne drum al perfecţiunii întemeierii, ea se afirmă pe sine ca întemeiere deplină şi unică, ca livrare a esenţei, ca esenţă care se oferă pe sine fiinţei ca reîntoarcere a aceluiaşi şi regăsire a identicului. În acest fel, raţiunea umană, ca sondă aruncată în abisul existenţei şi al fiinţării suprimă diferenţa ontică şi aduce sensul fiinţării descoperind misterul abisului explorat. Raţiunea umană se găseşte pe sine ca raţiune a lumii, ca logos dezvăluit al fiinţei. Lumea devine exclusiv umană. În mod paradoxal, rămâne aici numai cunoaşterii ştiinţifice de a sesiza infinitudinea, alteritatea şi manifestarea cosmosului ca mister insondabil, ca abis al raţiunii. Cu toate acestea, ştiinţa continuă să producă în termeni raţionali o situare umană suficientă sieşi, eliminând orice raportare a omului la infinitul unei manifestări a trascendenţei care se revelează în imensitatea unei prezenţe, în prezenţa lui “ceva” ca absenţă a nimicului. « Gândirea calculatoare » ca raţiune este în esenţa ei revelată ateism, negare şi abolire a transcendenţei, ea nu poate dori numai lucrurile, fiinţările fragmentare ale lumii, ci însăşi fiinţa fiinţării pe care o gândeşte ca producere a propriei sale prezenţe ca logos, ca identitate a propriei sale manifestări, ca raţiune în sine. Raţiunea nu vrea să ştie că “fiinţa” nu poate fi obiect al calculului şi că nici identitate regăsită nu este, ci pură transcendenţă care se revelează în prezenţă, în misterul acestei prezenţe care “face” ca lumea să fie. Omul acestei gândiri este omul care eşuează în revoluţie, progres şi tehnologie. Pentru el, libertatea raţiunii devine libertatea de a explora tenebrele, lumea subteranei. Comunismul este această libertate captivă a subteranei, explorare liberă, adică descentrată a tenebrelor. În acest punct, raţiunea devine nihilism, adică raţiune a lipsei de temei, gândire care proiectează totul şi nimic. “Ce înseamnă nihilismul?” Faptul că valorile cele mai înalte se devalorizează. Lipseşte scopul. Lipseşte răspunsul la întrebarea “De ce?”. (Nietszsche – « Voinţa de putere ») Nietzsche enunţă sfârşitul proiectului iluminist şi a oricărei formule subsecvente, precum şi pe acela al creştinismului şi a oricărei forme de teism, a oricărei întemeieri în transcendenţă. În ceea ce priveşte omul, Nietzsche are dreptate, omul epocii actuale sfârşeşte în nihilism, în oboseala oricărei întemeieri şi pare că nimic nu-l mai poate aduce la centru. Omul şi lumea se des-centrează, pierd orice întemeiere şi devin un joc de oglinzi care se reflectă reciproc la infinit, un şir de imagini fără sens şi fără vreo “poveste”. Lumea se pierde în reflectarea acestor imagini multiple şi divergente.
Textul comunismului s-a opus formal oricărui nihilism, dar practica comunismului împlineşte destinul nihilist al omului contemporan. Subterana comunistă este explorarea deplină a cercului vicios nihilist. Lipsa de temei produce lipsa scopului şi sensului existenţei umane care, la rândul ei, trimite la lipsa de temei a existenţei. În acest mod omul este prins, captiv al maşinii logice puse în mişcare de raţiune. În această situaţie, omul nu mai are acces nici măcar la disperare şi angoasă ca suferinţă provocată de presimţirea că totuşi există sens şi întemeiere, dar nu pot fi recâştigate. Această repliere în sclavie şi în prelungirea mecanică a duratei sale este consecinţa existenţei istorice concrete a comunismului. În afara replierii în servitutea interior acceptată, există pentru omul subteranei comuniste acceptarea provocării şi anume sfidarea ameninţării cu moartea care este de fapt esenţa ameninţării oricărei terori organizate ca regim politic. În această presimţire a morţii şi întâmpinare a ei, sensul unei supravieţuiri poate fi găsit. Să supravieţuieşti nonsensului, umilinţei servituţii şi a victimei predestinate, să supravieţuieşti pentru a te salva, nu pentru a prelungi o simplă experienţă carcerală. În această ameninţare extremă poate apărea sarcina unei regăsiri a sensului şi a demnităţii existenţei umane. Moartea nu ameninţă numai sfârşitul absolut, ci şi cu lipsa de sens, cu gratuitatea absolută a unei existenţe care începe şi se sfârşeşte într-o totală lipsă a sensului, într-o imposibilitate a răspunsului la o interogaţie asupra temeiului şi scopului unei existenţe. Ceea ce comunismul a revărsat ca ameninţare, ca de altfel orice nihilism, este nu numai ameninţarea existenţei mele particulare, ci ameninţarea existenţei umane ca umanitate, ca istorie a descoperirii temeiului uman însuşi. Comunismul pune în joc circularitatea carcerală a unei lipse de temei, a exercitării umanului ca simplă existenţă dezaxată în producerea circulară a unei dominaţii prin tehnologia puterii politice. Comunismul anihilează omul în abolirea oricărei interogaţii şi a oricărui răspuns, pentru că producându-se pe sine ca răspuns şi cunoaştere absolută elimină posibilitatea oricărui răspuns. Ceea ce stă ca temei aici este voinţa de putere ca practică totalitară.
Comunismul ca organizare politică este exacerbarea acestei raţiuni tehnologice, organizare care vrea să construiască o lume fără rest, fără “inconsistenţa” unei libertăţi a ireconciliabilului, a slăbiciunii raţionalităţii şi a confuziei. Ceea ce este înspăimântător în comunism este reuşita sa, faptul că utopia a fost realizată, că experimentul a reuşit, iar istoria sa e de acum parte a istoriei omului. Comunismul este un fenomen al absurdului, iar ca absurd este feroce în mişcarea sa, în faptul că se acţionează cu o imensă forţă materială într-un imens parcurs al negaţiei, al destrucţiei. Ceea ce epoca modernă şi contemporană aduc descentrării fiinţei umane este imensa forţă a negativităţii, a destrucţiei de sine ca proces istoric care transcende simpla rătăcire a gândirii şi aduce cu sine procesul radical al posibilităţii destrucţiei generalizate şi totale a omului, a umanităţii. Ivirea acestei posibilităţi nu este doar simpla consecinţă a procesului tehnologic, ducerea până la capăt a unei erori, ci este împlinirea ontologică a puterii de a nega şi de a se autonega a omului. Această posibilitate este un eveniment metafizic, în sensul în care şi păcatul adamic a fost/este un eveniment metafizic, bineînţeles că nu în sensul că ar putea fi un eveniment al vreunei metafizici. Iar acest eveniment nu izvorăşte nici din comunism şi nici din capitalism, ci din raţiunea tehnologică care le pune pe amândouă în joc. Omul însuşi se împlineşte pe sine în procesul acestei destrucţii de sine. Este adevărat că se împlineşte pe sine ca negaţie, ca spirit al negării, ca raţiune a dominării în perfecta circularitate a captivităţii. În fond acest om spune că lumea este o apariţie şi o aparenţă a nimicului. Fără iluzii teiste, abhorând creştinismul ca pe un cancer al gândirii şi al fiinţei, acest om se eliberează pe sine în simulacrul propriei abstracţii. Omul, nu-i aşa, devine în sfârşit “uman”. Paradoxul este că devine “uman” tocmai în momentul în care întreaga sa putere de negaţie şi de autonegaţie devine act, realitate a propriei sale puteri. Acest om este tehnocratul apocaliptic care devine în sfârşit “uman”, puternic şi singur, eliberat de alienarea transcendenţei, a exploatării, a naturii, dar care rămâne stăpân într-un univers abstract şi gol, care ar putea fi însăşi formula infernului. Astfel, aventura conştiinţei de sine a omului occidental se blochează în repetiţia circulară a lui “Dumnezeu a murit” arhetip al gândirii iluministe, al filozofiei idealismului german şi al revoluţiei franceze. Secolul XX nu pare a fi decât experimentarea acestei gândiri “fondatoare”, realizarea ei ca istorie, producerea ei ca sens “revelat” al lumii. Comunismul sec. XX nu este decât o etapă a acestei re-produceri a lumii, în acest sens comunismul nu este o surpriză, ci împlinirea unei aşteptări.
Trăind comunismul ştiu deja că el nu este libertate şi nici sens, ci experienţă carcerală şi atotputernicie a lipsei de sens. Este subterană a existenţei. Or, a reveni la suprafaţa existenţei, la puterea şi demnitatea de a exista liber nu este de loc o sarcină uşoară, dimpotrivă. Nu există o fatalitate a libertăţii, după cum nu există nici una a damnării în servitute, substanţa noastră este libertatea noastră interioară, capacitatea de a sesiza propria robie sau ignoranţă şi de a alege. Simplitatea indestructibilă a propriei noastre prezenţe ne pune deja pe calea unei judecăţi şi a unei alegeri. Indiferent cum suntem aruncaţi în timp, în istorie, indiferent de cum şi unde naufragiem, putem împărtăşi experienţa lui Robinson Crusoe, refăcând nu lumea, ci pe noi înşine sau lumea în noi înşine. Nimic nu mai vine să ne robească din exterior ca libertatea să însemne opunere, luptă cu celălalt, ci suntem noi înşine prin confuzie şi ignoranţă propriile noastre ameninţări la adresa sinelui nostru. Suntem liberi atât cât putem noi înşine fi, dacă putem părăsi subterana cu adevărat, dacă nu cumva o perpetuăm în noi ca pe o otravă deja asimilată.